Un nou termen capata tot mai multa consistenta, chiar consacrare, in limbajul cercurilor internationale de afaceri: "relocalizare". Termenul se refera la transferarea unor capacitati de productie, uzine sau fabrici intregi ale marilor companii internationale, din tari mai dezvoltate economic, in asa-numitele "piete emergente" si chiar in tari in curs de dezvoltare. Fenomenul, anticipat de laureatul american al Premiului Nobel pentru Economie din 1970, Paul Samuelson, se explica prin conditiile mai favorabile pe care le poate gasi capitalul international in tari mai sarace, dar care stiu sa-si atraga resurse financiare prin oferirea unor conditii mai favorabile pentru investitii: impozite, taxe si dobanzi mai mici decat in tarile dezvoltate.
Romania se numara, dupa introducerea atat de contestatei cote unice, printre tarile care au sanse majore sa atraga capital in acest proces, conditia fiind insa desavarsirea reformei fiscale, adica reducerea corespunzatoare a contributiilor la asigurarile sociale, inca foarte mari (47 la suta), ca o completare necesara a introducerii cotei unice de 16 la suta de impozitare a venitului si profitului.
Cele doua exercitii financiare de dupa introducerea cotei unice se constituie, prin reducerea deficitului bugetar si chiar posibilitatea obtinerii de excedent, intr-un exemplu foarte concludent despre inconsistenta temerilor ca bugetul asigurarilor sociale ar putea intra in colaps daca se vor reduce contributiile. Dimpotriva, un procent mai rezonabil ar genera o largire a bazei de colectare, acestora, asa cum s-a intamplat si in cazul bugetului de stat, care, in loc de scaderea prevazuta de tot felul de "experti financiari" de diverse culori politice, a inregistrat cresteri consistente ale incasarilor, care permit acum demararea unor programe de investitii si rectificari bugetare in sens pozitiv.
Astfel, pentru orice potential investitor de capital, fie el strain sau autohton, costurile reduse cu impozitele pe salarii, profit, asociate cu CAS-uri mai mici si cu calificarea relativ inalta a fortei de munca romanesti, ar putea sa se constituie intr-o sansa de a prinde, poate, ultimul tren al mondializarii. Fiindca in UE sau in afara ei, fara know-how si tehnologie avansata, cresterea productivitatii, si implicit a salariilor romanilor, va ramane doar o himera.