Doi reprezentanti cunoscuti ai nationalismului agresiv, doi dusmani pe fata, in numele natiilor din care provin si pe care au incercat din rasputeri sa le incaiere, si-au anuntat la sfarsitul saptamanii trecute plecarea din functii. C.V. Tudor si-a dat sambata demisia din functia de presedinte al Partidului Romania Mare si tot sambata a demisionat si László Tökés din functia de lider al Consiliului National al Maghiarilor din Ardeal, formatiune care militeaza pentru autonomia pe criterii etnice a maghiarilor din Transilvania.
E greu de spus care dintre cei doi e mai speriat de aceasta decizie, cat la suta din ea le apartine personal si cat reprezinta presiune exterioara. Daca luam in considerare ca, dupa numai cateva ore, Tökés a revenit asupra hotararii, preluandu-si rolul de sef, s-ar parea ca acesta din urma ori e mai speriat de cadere, ori crede ca mai are ceva argumente in fata unui numar tot mai subtire de acoliti. In timp ce Vadim, in ciuda incercarii sale de a brava (“A fost o decizie strategica a partidului. Practic nu s-a schimbat nimic, tot eu conduc!“), pare sa urmeze, prin acceptarea functiei de presedinte onorific al noului PPRM, calea estomparii treptate din viata publica, asemenea altor cativa fosti presedinti, deveniti onorifici si uitati deja de toata lumea (cine mai vrea sa stie ceva azi de Ion Diaconescu ori cine il mai asculta, decat, poate, recitandu-si vechile epigrame, pe Mircea Ionescu-Quintus?!)
Nu trebuie sa fii mare psiholog pentru a intelege, ascultan-du-l pe fostul presedinte ale PRM, ca aceasta debarcare nu l-a gasit deloc pregatit. Graba cu care a incercat sa-si oblojeasca orgoliul ranit prin anuntarea triumfala a infiintarii unui post TV care va sparge toate rattingurile, ingropand concurenta (“in fiecare seara, voi face EU un talk-show!“) este semnul limpede al plansului in pumni, al incercarii de a-si gasi un debuseu spre viata publica din care se simte alungat. De altfel, ce semn mai edificator al incercarii disperate de a evita statutul de ratat decat anuntarea aplecarii spre studiu, spre un tarziu doctorat in teologie, urmand, in fapt, calea tuturor esuatilor in intentiile lor grandomane, care isi cauta salvarea in, chipurile, meditatie ori retragere in lumea cartilor. Cat de fals este chiar si in aceasta privinta Vadim o dovedeste tocmai combinarea simulacrului de meditatie cu vorbaria gaunoasa intr-un talk-show televizat.
Cat despre “strategia indelung planuita“ a transformarii “Romaniei Mari“ intr-un partid popular, cu deschidere europeana, ramane de vazut. Oricum, oculta ultranationalista care l-a impins pana acum din spate pe Vadim a inteles ca a pierdut partida. Iar aceasta ultima incercare de ridicare de la podea este oricum inutila. Arbitrul a ajuns deja cu numaratoarea la zece.